Risipă de stele

Dintr-un infinit de stele

ce dispar spre dimineaţă

spune-mi, câte dintre ele

bănuieşti că poartă viaţă?

Nu îţi pare o risipă:

mii şi mii de stele care

parcă sunt făcute-n pripă

de nu au pic de suflare?

Rostul lor să fie oare

doar poeţii să inspire

şi pe-ndrăgostiţii care

sunt mai visători din fire?

Mie deajuns îmi pare...

18-02-2006

Noapte de smoală

Noapte de smoală.
Cu fiecare fulger
mai citesc un rând.

21 februarie 2006

Semne

Tomiță primise destule semne, dar degeaba. Uneori, când nu se hotăra dacă să meargă într-un loc, avea un sentiment puternic că trebuie să meargă, pentru că se va întâlni ca din întâmplare cu o persoană care îi va afecta un pic viața, și așa era. Uneori chiar simțea și cine va fi persoana. Alteori avea un vis prevestitor, care părea că se adeverește. Uneori, când era frământat de îndoieli sau de întrebări, primea răspunsul dintr-un loc neașteptat, și aparent fără legătură cu subiectul. Viața lui era un șir de coincidențe fericite.

De multe ori simțea o fericire imensă, sau se simțea iubit dar nu de către cineva anume, sau se simțea îndrăgostit, dar nu neapărat de cineva anume. Uneori de toată lumea. Se entuziasma pentru lucruri mărunte pe care cei din jur le consideră fleacuri, de parcă câștigase la loto.

S-ar putea spune că Tomiță avea toate motivele să creadă într-o putere supranaturală, însă de câte ori venea vorba, niciodată nu accepta că aceste coincidențe dovedeau ceva. Pentru el nicio coincidență nu era dovada unui miracol, ci pur și simplu o întâmplare, iar momentele de fericire erau explicate destul de bine de chimia creierului.

Întâmplările de acest fel se tot adunau, dar Tomiță mereu avea o explicație mai simplă. Susținea că dacă există o explicație naturală, chiar dacă nu poate fi verificată, devine inutil să apelezi la o explicație supranaturală. Și oricum, nici explicația supranaturală nu poate fi dovedită. Iar dacă nu găsești o explicație naturală, spunea el, asta nu însemna că nu există. Uneori i se spunea că atât de multe coincidențe sfidează orice statistică. Dar el răspundea că însăși teoria probabilităților prezice ca un număr mic de oameni să aibă parte de mai multe coincidențe decât ceilalți, așa că nu e nimic miraculos aici.

Din aceste motive, cei din jur îl considerau ateu. Însă el nu era de acord nici cu asta. El răspundea „uite, nu spun că Dumnezeu nu există, de fapt sunt deschis la posibilitatea ca el să existe. Spun doar că nu putem numai din datele astea să tragem concluzia că există, sau să cunoaștem ceva despre el. Dar din partea mea, poate să existe sau să nu existe, după cum dorește. Nu o să decid eu, un muritor de rând și neștiutor, pe baza unor întâmplări cotidiene, răspunsul la această întrebare.”.

După o viață lungă și plină de noroc, Tomiță a murit, și a ajuns în fața lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a privit cu o dragoste imensă, amestecată cu o tristețe profundă, și a grăit „Tomiță, Tomiță, câte semne ți-am trimis, cu câtă iubire te-am înconjurat, și tu nu ai recunoscut niciodată existența mea. Un om obișnuit s-ar fi lăsat convins după unul sau două semne, dar tu nu ai cedat niciodată. Nu îți pare rău acum?” Tomiță răspunse „Doamne, dacă nu m-am lăsat convins prea ușor, e pentru că îmi plăcea la nebunie atenția cu care mă învăluiai.”.

05-01-2015

Sacrificiul

(pseudo-apocrifă)

Dumnezeu îl iubea mult pe Avraam, dar i-a cam făcut viața grea, încercându-l cu diverse probe. Avraam și-a dorit ca soția lui, Sarra, să îi facă un copil, însă până la o sută de ani aceasta nu s-a întâmplat. În fine, cu voia lui Dumnezeu, Sarra i-a zămislit lui Avraam un fiu pe nume Isaac. După câțiva ani, Dumnezeu i-a spus lui Avraam să își ducă propriul fiu pe un munte și să îl sacrifice. Avraam s-a supus fără să comenteze. Dimineața l-a sculat pe Isaac, l-a pus să care lemnele pe care urma să le folosească pentru a îl jertfi, și s-au dus spre munte.

Dumnezeu privea și se minuna cât de supus era Avraam. Pășea hotărât, și nu încerca deloc să se tocmească pentru viața lui Isaac. Nu avea nici un dubiu că ce-i ceruse Dumnezeu trebuia făcut întocmai. Nici măcar nu se înduioșa de naivitatea fiului său, care insista că ar fi bine să aducă și o oaie, că nu s-a mai pomenit sacrificiu fără oaie. Sau dacă se înduioșa, nu o arăta.

După ce au construit jertfelnicul, Avraam s-a pregătit să își ardă propriul fiu. Îl lega, în timp ce Isaac îl ajuta la noduri, ținând degetul. Dumnezeu tot nu-și credea ochilor până unde mergeau Avraam și Isaac cu supunerea. În ultimul moment i-a trimis lui Avraam vorbă printr-un înger că totul a fost doar un test. Avraam a răsuflat ușurat. Dumnezeu l-a întrebat de ce răsuflă ușurat. Avraam a răspuns „pentru că am trecut testul”.

Dumnezeu nu a avut inima să îi spună lui Avraam că nu trecuse adevărata probă. Stătea pe un nor și privea trist în zare. Scruta viitorul, și era dezamăgit de ce a văzut. Oameni care se agățau de fiecare cuvânt pe care l-a zis, sau pe care credeau ei că l-a zis, oameni care își torturau sufletele lor și pe ale altora pentru a îi face lui pe plac, oameni care porneau războaie și i le puneau lui în spate. Oameni care nu aveau curajul să îl tragă de mânecă atunci când avea porniri dictatoriale, și care credeau că singura lui plăcere e ca ei să îi aducă osanale. Oare când or să înceteze să mai creadă orbește ce li se spune? Când or să își asume responsabilitatea propriilor fapte? Așa că Dumnezeu a creat scepticismul.

Manichiuristul

În timp ce manichiuristul îi îngrijea unghiile asemenea unui grădinar îndrăgostit de plantele lui, diva îi povestea. Îi povestea bucuriile și suferințele ei în dragoste, chiar și detaliile picante, secrete pentru care majoritatea ziariștilor ar fi ucis, și pe care ea știa că el nu le va spune nimănui, niciodată. Uneori, odată la câteva luni, se uita la el, și își amintea că la începutul carierei, când nu o cunoștea nimeni, ieșise de câteva ori cu el. Odată l-a întrebat de ce uneori taie unghiile înainte să le curețe de ojă cu acetonă, iar el a răspuns că nu vrea să consume mai multă acetonă decât e nevoie. Ei i s-a părut că tipul își cam mănâncă de sub unghie, și nu a mai ieșit cu el, dar i-a rămas clientă. El continua ca din când în când să economisească acetona, chiar și după ce ea a devenit faimoasă și îl plătea regește.

Uneori îl surprindea cum îi privea degetele lungi și subțiri, cum le atingea ca pe niște relicve, și i se părea că el e îndrăgostit de mâinile ei. Dar i se părea firesc, toată lumea adora fiecare părticică din corpul ei, și toate ziarele preluau fiecare replică pe care a dat-o vreodată, încărcând-o după caz fie de înțelesuri profunde, fie de ofense pe care ea nici nu le-ar fi putut gândi. Singurul care o vedea așa cum era, și în același timp părea că o venera pentru cum era, și nu pentru că era faimoasă, era manichiuristul.

Într-o zi, în locul manichiuristului găsi un tip nou, tânăr, dar foarte priceput, care învățase meserie de la un faimos profesionist francez. El i-a făcut unghiile perfect și foarte repede, nu ca vechiul manichiurist, care zăbovea asupra fiecărui deget de parcă ar fi dansat, nu, de parcă ar fi făcut dragoste cu el.

Diva nu mai avea cui să povestească, tipului nou nu îi venea să îi spună nimic, și oricum el era prea eficient pentru a îi lăsa timp măcar să deschidă gura. O durere sfâșietoare o cuprindea din ce în ce mai mult, și se accentua de fiecare dată când mergea la noul manichiurist. Se simțea singură, ca și cum singurul ei prieten, singurul ei iubit, o părăsise pentru totdeauna.

Într-o zi îl întrebă pe noul manichiurist ce se întâmplase cu cel vechi, de nu mai venea. Acesta îi răspunse că murise. Și adăugă „ah, uitasem de tot, în cămăruța lui s-a găsit asta”. Îi întinse divei un portret al ei, făcut din mii și mii de bucăți de unghii culese de manichiurist de la ea de-a lungul vremii.